15 cele mai "dark" albume din toate timpurile
Nerecomandat depresivilor
THE CURE Pornography (1982)
Despre acest album se spune că a inventat stilul goth. Pornoghraphy a fost primul disc din trilogia doom a trupei The Cure, alături de Desintegration şi Bloodflowers, care a reuşit la acea vreme să facă angoasa foarte catchy. La ce poţi să te aştepţi până la urmă, când primul vers de pe album este „Nu contează dacă vom muri cu toţii“.
JOHNNY CASH The Man Comes Around (2002)
Sună suprarealist, dar acest disc este cel de al 87-lea din cariera lui Johnny Cash. Produs de Rick Rubin, deşi majoritatea pieselor sunt coveruri, întregul album este cântecul de lebădă al lui Johnny Cash. Iar piesa Hurt a lui Nine Inch Nails sună atât de bine, încât nu puţini sunt aceia care cred că a fost scrisă de Cash.
PORTISHEAD Dummy
Acest album al trioului din Bristol ar fi putut trece neobservat, cu sound-ul lui jazzy-trip-hop, însă vocea lui Beth Gibbons are atâta emoţie şi disperare că-ţi provoacă fiori pe şirea spinării.
MORRISSEY - 12 Vauxhall & I (1994)
Dacă e marţi, afară burniţează bacovian, în casă e o dezordine de nedescris, vasele nespălate de câteva zile, nu te mai caută nimeni, iar tu te scalzi în butoiul cu melancolie. Măcar eşti încă în viaţă. Cam ăsta este mood-ul întregului album.
NINE INCH NAILS The Downward Spiral (1994)
Pentru a capta cele mai dark vibraţii, Trent Reznor a închiriat şi transformat în studio casa unde Sharon Tate, soţia regizorului Roman Polanski, a fost omorâtă de acoliţii lui Charles Manson în 1969, pe când era însărcinată în luna a 8-a. Bomboana pe colivă este că Reznor şi-a numit studioul construit în această casă, Le Pig.
DAVID BOWIE “Heroes” (1977)
Când cei de la X Factor, din Statele Unite, au scos ghilimelele din “Heroes” pentru a face un cover version caritabil, au comis una din cele mai hilare acte culturale de vandalism. Asta pentru că „Heroes“ este nimic altceva decât un diamant foarte rar.
DEPECHE MODE Violator (1990)
Gradual, progresiv, albumele 80-iste Depeche Mode sunau din ce în ce mai puţin disco. Practic Violator, apărut în 1990, a făcut cel mai bine trecerea de la stilul tech-disco la pop rock. Cea mai corectă definiţie a acestui disc goth-pop este că ascultându-l e ca şi cum l-ai vedea pe dracu' gol dansând.
NICK CAVE & THE BAD SEEDS Your Funeral… My Trial (1986)
Acest album a fost înregistrat fix în mijlocul perioadei în care Nick Cave băga droguri la greu, prin urmare acest cel de al patrulea album The Bad Seeds îţi dă senzaţia că te afli într-un tărâm pananoid foarte "dark".
SWANS White Light From The Mouth Of Infinity (1991)
White Light From The Mouth Of Infinity este unul din cele mai plin de nuanţe albume Swans, din punct de vedere al orchestraţiei, care diferenţiază foarte limpede sound-ul 90-ist al trupei, faţă de mult mai greu digerabilă perioadă 80-istă. Iar Failure este unul din cele mai complexe "opuri" despre ratare.
BLACK SABBATH (1970)
Ce ar fi altceva de spus despre acest prim album Black Sabbath, decât că este discul care a inventat stilul heavy metal. Punct.
TRICKY Pre-Millennium Tension (1996)
Tricky spunea despre acest al doilea album al său că este un soi de “out-and-out punk”, dar plin ochi de viziuni sataniste şi alte psihoze date de consumul abuziv de iarbă. Faptul că cea mai "luminoasă" piesă de la disc este Makes Me Wanna Die, spune multe despre acesta.
LOU REED Berlin (1973)
Despre Berlin au circulat multe poveşti, printre care una destul de creepy, conform căreia producătorul Bob Ezrin le-a spus propriilor copii că mama lor a murit ca să le înregistreze un plâns autentic, aceasta dovedindu-se a fi una cât se poate de falsă.
Pe bună dreptate însă, albumul chiar este Sgt. Pepper-ul anilor 70.
RADIOHEAD OK Computer (1997)
Armonii impecabile, fără echivoc, munca unui geniu. E ca şi cum te-ar trece toate transpiraţiile reci într-o noapte ploioasă de noiembrie, dar ai o criză de delirium tremens de la excesul de alcool. De evitat.
PUBLIC IMAGE Ltd. Metal Box (1979)
Ascultând acest album este destul de simplu să explici sound-ul unor trupe de mai târziu precum Sonic Youth sau Nirvana.
Atmosfera absolut claustrofobică a acestui disc, vine în primul rând, după cum lasă şi titlul său de înţeles, la chitare electrice din aluminiu. Iar sursele de inspiraţie ale fostului membru Sex Pistols, John Lydon, pentru acest album au fost moartea mamei sale, teme religioase, şobolanii din corporaţiile britanice ale acelor vremuri ş.a.
JOY DIVISION Closer (1980)
Dacă s-ar face vreodată vreo clasificare care să includă cuvântul [sau metalul] "plumb", cu siguranţă nici un alt disc de când s-a inventat chitara electrică n-ar reuşi să detroneze acest album de pe locul 1.
Sursă: NME
