Acum 30 ani The Cult îşi reinventau sound-ul cu albumul "Electric"
În 1987, la doi ani după excelentul album neo-psihedelic, Love, toată lumea credea că ştie cu ce se mânâncă The Cult.
Britanicii însă au simţit că dăduseră tot ce era mai bun pe felia lor, motiv pentru care o reinventare era imperios necesară.
Şi asta a fost posibilă cu albumul Electric.
Cum se spune, ai grijă ce-ţi doreşti, căci s-ar putea să ţi se întâmple. Au avut norocul să-l cunoască pe producătorul Rick Rubin.
Într-un interviu din 2013 pentru Rolling Stone Magazin, vocalistul Ian Astbury declara:
"Eram doar un puşti nebun de 23 ani. Îmi aduc aminte că Rick Rubin mi-a arătat pe o casetă video cu Blue Cheer cânta Summertime Blues şi m-a întrebat: Vrei să cânţi ca o d-şoară de pension, sau vrei să cânţi rock."
În acelaşi inteviu, Astbury mai avea să adauge:
"Eram deja o trupă post punk din 1981. Era un moment de tranziţie. Începusem să ascultăm muzici care nu ne interesaseră până atunci, tot ce se cântase înainte de 1976, primele discuri Led Zeppelin, The Doors şi Blue Cheer".
Şi nişte AC/DC am adăuga noi, având în vedere cum sună chitara pe piese precum Wild Flower, Peace Dog sau Outlaw.
Ceea ce, într-un interviu din 2016 pentru Guitar World, chitaristul Billy Duffy avea să confirme, declarând că Rick Rubin l-a instruit bine cu riff-uri Led Zeppelin, Aerosmith şi AC/DC:
"Am trecut prin toate astea, am îmvăţat care sunt particularităţile unui Marshall, a unei chitare Les Paul".
Vorbind despre Duffy, Rubin spunea pentru Rolling Stone Magazine:
"Duffy se baza mult prea mult pe efectele de chitară. Noul sound trebuia însă să fie mult mai abraziv, mai în moalele capului".
Şi aşa a fost. Mai ales pe single-urile Love Removal Machine şi Lil’ Devil.
Doar vocea lui Astbury mai aducea cu vechiul sound The Cult.
Noile single-uri au făcut ca albumul să se vândă în milioane de copii în întreaga lume, mai ales în Statele Unite, unde The Cult avea să devină una de succes.
Succes care avea să devină şi mai mare câţiva ani mai târziu cu albumul Sonic Temple, înainte ca grunge-ul să pună cu botul pe labe tot ce se cântase până atunci.
Acum, decenii mai târziu, ştim că Duffy şi Astbury au făcut faţă cu brio, reuşind în permanenţă să se reinventeze. The Cult a avut mereu dreaptă coloana vertebrală şi succes, capabili să cânte mereu altfel, dar inconfundabil în acelaşi timp.
Sursă: UltimateClassicRock
