CRONICĂ DE CONCERT: Deep Purple la Bucureşti - o cântare confecţionată din bucurie pură
Momentele "piele de găină" au fost "Perfect Stranger", "Black Night" şi 'Smoke On the Water"
Pe măsură ce înaintez în vârstă constat că devin din ce în ce mai conservator. Mult timp am fost şi eu victima noilor trenduri de a fi, de a gândi, de a te afişa ca atare, dar mai nou am descoperit înţelepciunea vechilor învăţături şi lipsa lor de impostură şi ipocrizie.
Că sunt pe drumul cel bun mi s-a confirmat şi aseară la concertul Deep Purple. Prietenii mei mai sofisticaţi au râs de mine că ma duc la strămoşii rockului. Cumva aveau dreptate, cel mai tânăr de pe scenă era chitaristul Steve Morse. Are doar 62 ani.
Dar am văzut pe scenă nişte bătrânei care au făcut pentru a nu ştiu câta oară dovada faptului că sunt nişte muzicieni din primă ligă.
Ştiau foarte bine ce au de făcut şi asta au făcut: au fost impecabili şi egali cu ei înşişi, ceea ce nu e puţin lucru.
Mai mult, ce au reuşit să transmită extraordinar, a fost căldura şi bucuria, aş zice adolescentină, de a fi pe scenă şi de a cânta.
Nu tu angoase, nu tu nefericiri, nu tu diavoli şi satane, nu tu trâmbiţe ale apocalipsei, doar 5 muzicieni vechi precum vinul, confecţionaţi din bucurie pură.
Bateristul Ian Paice şi basistul Roger Glover au reuşit o secţiună ritmică "zid" şi puţine momente au fost cele când chitaristul Steve Morse n-a zâmbit.
Deseori ni s-au arătat pe ecranul din spatele scenei degetele butucănoase ale lui Don Airey, care au făcut clapele să sune dumnezeieşte. Fie vorba între noi, fie Airey, fie John Lord, au reuşit mereu să scoată din clapele alea tot ce se poate scoate cu puţinţă, să dea magie sunetului şi să diferenţieze Deep Purple de orice altă trupă. Mai că putem spune că sunetul specific al clapei Hammond pentru domniile lor a fost inventat.
Iar Ian Gillan, la 71 ani, a fost fără de cusur, ca voce, ca prezentă pe scenă, ca ceea ce este de fapt, unul din cei mai mari vocalişti rock ai tuturor timpurilor.
Momentele "piele de găină" au fost, bineînţeles, Perfect Stranger, Black Night şi Smoke On the Water.
Sunetul a fost de asemenea foarte bun. Personal, aş fi simţit nevoia să dau piept cu un bas mai puternic, dar a fost ok şi aşa. Şi, la fel de personal, aş fi vrut mai puţine sofisticăreli prog-rock, dar aştia sunt Deep Purple.
În concluzie, concertul Deep Purple de la Bucureşti din ultimul lor turneu, The Long GoodBye, a reuşit cu un firesc absolut să readucă în plin plan foarte multă viaţă, magie, bucurie.
Şi cred că e foarte sănătos pentru noi să fim ceva mai atenţi la cele vechi. Nu are ce să ne strice.
Silviu Munteanu
